Procesul creștinării slavilor, care a început odată cu misiunea sfinților Chiril și Metodiu, a avut loc atunci când slavii au intrat în contact cu cultura bizantină. Deși Piaștii, primii conducători ai teritoriilor poloneze, au primit creștinismul din vest în anul 966, misiunea celor doi sfinți s-a extins pe teritoriile slave din est, printre acestea numărându-se Grody Czerwieńskie, statul Wiślan, teritoriul aflat între fluviile Vistula și Bug. Până în secolul al XIV-lea, regiunile Chełm, Podlasie și teritoriul dintre fluviile Vistula și Bug s-au aflat în cea mai mare parte a timpului sub influență rusească.
Rolul politic și cultural al Bisericii Ortodoxe pe teritoriile poloneze a crescut datorită expansiunii teritoriale a dinastiei Piaștilor spre est. Luptele continue de pe teritoriile estice, precum și schimbarea repetată a granițelor au condus la formarea unei populații cu religii și culturi diferite. Deși numărul adepților religiei ortodoxe creștea semnificativ, biserica ortodoxă era doar o confesiune tolerată în comparație cu Biserica romană-catolică, care era dominantă.
Situația s-a schimbat considerabil odată cu Uniunea de la Brest din anul 1596 încheiată între Biserica romano-catolică și o parte a ierarhilor Bisericii ortodoxe, care au recunoscut autoritatea papei. Până la începutul secolului al XVIII-lea, această uniune – în urmă căreia a fost creată Biserica greco-catolică (unită) – a cuprins aproape întreaga structură a bisericii vestice de pe teritoriile poloneze (cu toate acestea, mănăstirea din Jabłeczna a rămas ortodoxă pe toată durata existenței sale).
După împărțirile Poloniei (din anii 1772, 1793, 1795), Biserica greco-catolică a rezistat pe teritoriile aflate sub ocupație austriacă, fiind, în schimb, lichidată în câteva etape pe teritoriile ocupate de ruși.
Pe teritoriul Poloniei renăscute în 1918, Biserica ortodoxă s-a confruntat cu lipsa încrederii venită din partea autorităților statului și datorată asocierii acesteia cu opresiunea rusească. În anul 1924 a obținut statutul de biserică autocefală, nerecunoscută însă de Biserica rusă, care i-a acordat dreptul la autocefalie abia după Al Doilea Război Mondial. Numărul de credincioși ai Bisericii Autocefale Poloneze a scăzut simțitor după cel de-Al Doilea Război Mondial ca urmare a transferului populației ucrainene în U.R.S.S., în anul 1944, și a relocării polonezilor din Zonele Limitrofe de Est în așa-numitele Teritorii Redobândite, adică în vestul Poloniei de astăzi.
Conform ultimului recensământ din anul 2011, în Polonia locuiesc circa 190 de mii de ortodocși și greco-catolici, adică aproximativ 0.5% din toată populația țării.
În ciuda numărului relativ mic de credincioși, Biserica ortodoxă reprezintă o parte importantă a culturii poloneze. În unele regiuni ale țării (mai ales în cele de nord-est și sud-est), adepții Bisericii ortodoxe și ai celei unite constituie majoritatea populației sau o parte importantă a acesteia (spre exemplu în regiunile Podlasie sau Polesie).
Frumusețea naturii, diversitatea etnică și culturală, precum și istoria bogată a acestor pământuri reprezintă o atracție pentru turiști. Polonia are, de asemenea, monumente valoroase asociate bisericilor din est, iar opt biserici de lemn din regiunea Subcarpatia se află pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO.
Expoziția „Culorile Ortodoxiei. Polonia” poate fi văzută pe gardul Palatului Șuțu din București (Bulevardul Ion C. Brătianu 2), în perioada 15 aprilie – 15 mai 2024.