Antologia adună poeziile a 29 de autoare din ultimul secol și vă poartă într-o călătorie memorabilă prin poezia poloneză contemporană, reunind voci foarte diferite într-o selecție atent realizată de Marina Ilie:
Maria Pawlikowska-Jasnorzewska
Anna Świrszczyńska
Zuzanna Ginczanka
Julia Hartwig
Wisława Szymborska
Urszula Kozioł
Krystyna Miłobędzka
Halina Poświatowska
Agnieszka Osiecka
Ewa Lipska
Genowefa Jakubowska-Fijałkowska
Marzanna Bogumiła Kielar
Anna Piwkowska
Joanna Oparek
Bronka Nowicka
Julia Fiedorczuk
Justyna Bargielska
Urszula Zajączkowska
Krystyna Dąbrowska
Joanna Mueller
Marta Podgórnik
Bianka Rolando
Agnieszka Wolny-Hamkało
Magdalena Bielska
Barbara Klicka
Aldona Kopkiewicz
Agata Jabłońska
Małgorzata Lebda
Urszula Honek

Selecție, note și postfață: Marina Ilie

Traducere din limba polonă: Ioana Diaconu-Mureșan și Marina Ilie

Prefață: Alina Purcaru

Concept grafic, layout și ilustrații Carla Duschka / Atelierul de grafică

Existența acestei antologii de poezie scrisă de femei, de-a lungul unui întreg secol, în Polonia, vorbește despre posibilitatea unei entități vitale pentru existența poeziei și a vieții comune: legătura, podul, veriga care ne ține împreună, solidare și solidari. (…) Pentru terenul poeziei românești, și în special pentru acela al poeziei scrise de femei, această selecție e un dar, posibilitatea unei oglindiri din vecinătate și un pod, un loc al întâlnirii, așa cum ar trebui să fie orice vers, cu condiția să nu fie fals. Nimic de acest fel în ceea ce s-a strâns aici, dimpotrivă: poemele sunt mostre ale unor eforturi de a păstra, rafina și folosi în mod eliberator și emancipator limbajul.
Alina Purcaru

E extraordinară antologia pe care o aveți în mână. Puține cărți m-au zguduit la fel în anii din urmă. Adam Zagajewski a scris un poem celebru care se cheamă Încearcă să lauzi lumea mutilată. E greu să faci asta, băiețeala stupidă a poeților îi face prea adesea să creadă că o lume mutilată face inutilă poezia (propoziția celebră a lui Adorno despre barbaria poeziei scrise după Auschwitz e una dintre cele mai cunoscute probe); însă poetelor poloneze din antologia asta le iese – repet cuvântul, oricât de abuzat e de regulă –  extraordinar. „Nu vreau să-mi moară oamenii”, scrie undeva cea mai tânără poetă din antologie. Și totuși îi mor – și totuși ea scrie poeme atât de firești & zguduitoare despre înmormântarea lor. În alte poeme se vorbește despre plâns – dar un fel special de plâns, care nu te oprește din micile acțiuni care schimbă lumea (cum face plânsul cu băieți ca Ghilgameș sau Ahile, oprindu-i din acțiune pentru destul timp). Asta e ce fac atât de – o spun a treia oară – extraordinar poetele poloneze: vorbesc vindecător despre lumi mutilate. Ce fac ele e proba că, în mâinile potrivite, toate promisiunile poeziei funcționează.

Radu Vancu