Declarația Prim-ministrului Poloniei Mateusz Morawiecki

29.12.2019
 
Din păcate, cu cât trece mai mult timp de la aceste tragice evenimente, cu atât copiii și nepoții noștri știu mai puţine despre ele. De aceea, este atât de important să continuăm să vorbim cu voce tare, spunând adevărul despre Cel de-al Doilea Război Mondial, despre făptașii și victimele sale – și să ne opunem oricărei încercări de denaturare a istoriei.
Amintirea acestui rău este deosebit de importantă pentru Polonia, prima victimă a războiului. Țara noastră a fost prima care a experimentat agresiunea armată a Germaniei naziste și a Rusiei sovietice. Polonia a fost prima țară care a luptat pentru apărarea Europei libere.

Cu toate acestea, rezistența la aceste puteri malefice nu reprezintă doar amintirea eroismului polonez – este ceva mult mai important. Această rezistență este moștenirea întregii Europe acum libere și democratice, care a luptat împotriva a două regimuri totalitare. Astăzi, când unii vor să calce în picioare memoria acestor evenimente în numele propriilor scopuri politice, Polonia trebuie să se ridice pentru adevăr. Nu pentru interesul propriu, ci pentru ceea ce înseamnă Europa. 
Semnat pe 23 august 1939, pactul Molotov-Ribbentrop nu a fost un „pact de neagresiune”. A fost o alianță politică și militară, care împărțea Europa în două sfere de influență – de-a lungul liniei formate de trei râuri poloneze: Narew, Vistula și San. O lună mai târziu linia a fost mutată de-a lungul râului Bug, ca urmare a „Tratatului germano-sovietic privind frontierele și de prietenie” din 28 septembrie 1939. A fost un prolog pentru crimele incalificabile comise de ambele părți ale liniei în următorii ani.
Pactul dintre Hitler și Stalin a fost pus imediat în aplicare: la 1 septembrie 1939, Germania nazistă a invadat Polonia din vest, sud și nord, iar la 17 septembrie 1939, URSS s-a alăturat, atacând Polonia de la est.

Pe 22 septembrie 1939 a avut loc o mare paradă militară la Brest-Litovsk – o sărbătoare a înfrângerii comune a Poloniei independente de către Germania nazistă și Rusia sovietică. Astfel de parade nu sunt organizate de părți ale unor pacte de neagresiune – sunt organizate de aliați și prieteni.
Exact asta au fost Hitler și Stalin – multă vreme nu au fost doar aliați, ci de fapt prieteni. Prietenia lor a înflorit atât de mult încât, atunci când un grup de 150 de comuniști germani au fugit din al Treilea Reich în URSS înainte de izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial, în noiembrie 1939 Stalin i-a predat lui Hitler drept „un cadou” – condamnându-i astfel la o moarte sigură. 
URSS și Al Treilea Reich au cooperat strâns tot timpul. La o conferință de la Brest, din 27 noiembrie 1939, reprezentanții serviciilor de securitate ale ambelor țări au discutat metodele și principiile cooperării pentru a lupta împotriva organizațiilor de independență poloneze din teritoriile ocupate. Alte conferințe ale ofițerilor NKVD și SS privind cooperarea lor au avut loc, printre altele, la Zakopane și Cracovia (în martie 1940). Acestea nu au fost discuții despre neagresiune – ci despre lichidarea (adică uciderea) oamenilor, a cetățenilor polonezi și despre  acțiuni comune, aliate, menite să ducă la o distrugere totală a Poloniei.

Fără complicitatea lui Stalin la împărţirea Poloniei și fără resursele naturale pe care Stalin i le-a furnizat lui Hitler, mașina germană nazistă a crimei nu ar fi preluat controlul asupra Europei. Ultimele trenuri cu provizii au părăsit URSS și s-au îndreptat spre Germania la 21 iunie 1941 – cu doar o zi înainte ca Germania nazistă să-şi atace aliatul. Mulţumită lui Stalin, Hitler a putut să cucerească cu impunitate noi țări, să închidă evrei de pe tot continentul în ghetouri și să pregătească Holocaustul – una dintre cele mai grave crime din istoria omenirii.
Stalin s-a angajat în activități criminale în est, subjugând o țară după alta și dezvoltând o rețea de lagăre pe care rusul Alexander Solzhenitsyn a numit-o „Arhipelagul Gulag”. Acestea au fost lagăre în care o tortură ucigătoare, de sclavie a fost aplicată milioanelor de adversari ai autorităților comuniste.
Crimele regimului comunist au început chiar înainte de izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial – înfometarea a milioane de ruși la începutul anilor ’20, Marea Foamete care a dus la moartea a multe milioane de locuitori din Ucraina și Kazahstan, Marea Epurare în timpul căreia aproape 700 de mii de oponenți politici și cetățeni obișnuiți ai URSS, în mare parte ruși, au fost uciși şi așa-numita „Operațiune poloneză” a NKVD în care au fost împușcați în principal cetățenii URSS de origine poloneză. Copiii, femeile și bărbații erau sortiți să moară. Numai în „Operațiunea poloneză”, conform datelor NKVD, peste 111 mii de oameni au fost împușcați în mod deliberat de comuniștii sovietici. A fi polonez în URSS la acel moment echivala cu o condamnare la moarte sau mulți ani de exil.
Această politică a fost continuată de crimele comise după ce Uniunea Sovietică a invadat Polonia la 17 septembrie 1939 – uciderea a peste 22 de mii de ofițeri polonezi și reprezentanți ai elitelor în locuri precum Katyn, Kharkiv, Tver, Kiev și Minsk, de crimele comise în celulele de tortură ale NKVD și în lagărele de muncă forțată din părțile cele mai îndepărtate ale imperiului sovietic.
Cele mai mari victime ale comunismului au fost cetățenii ruși. Istoricii estimează că între 20 și 30 de milioane de oameni au fost uciși doar în URSS. Moartea și lagărele de muncă forțată îi așteptau chiar și pe cei cărora fiecare țară civilizată le oferă sprijin – pe prizonierii de război care s-au întors în ţară. URSS nu i-a tratat ca pe eroi de război, ci ca pe trădători. Aceasta a fost „recunoștința” Rusiei sovietice pentru prizonierii de război – soldații Armatei Roșii: moarte, lagăre de muncă forțată, lagăre de concentrare.
Liderii comuniști, în primul rând Iosif Stalin, sunt responsabili pentru toate aceste crime. La optzeci de ani de la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, se încearcă reabilitarea lui Stalin pentru obiectivele politice ale președintelui Rusiei de astăzi. Aceste încercări trebuie să fie întâmpinate cu o opoziție puternică din partea fiecărei persoane care are cel puțin cunoștințe de bază despre istoria secolului XX. 

Președintele Putin a mințit despre Polonia în numeroase rânduri și a făcut-o întotdeauna în mod intenţionat. Acest lucru se întâmplă de obicei atunci când autoritățile ruse simt presiunea internațională legată de activitățile lor – iar presiunea nu este exercitată pe scena geopolitică istorică, ci pe cea contemporană. În ultimele săptămâni, Rusia a suferit mai multe înfrângeri semnificative – a eșuat în încercarea de a prelua controlul complet asupra Belarusului, UE a prelungit din nou sancțiunile care i-au fost impuse pentru anexarea ilegală a Crimeei, așa-numitele discuții din „Formatul Normandia” nu au avut ca rezultat ridicarea acestor sancțiuni și simultan alte restricții au fost introduse – de această dată de către SUA, împiedicând în mod semnificativ implementarea proiectului Nord Stream 2. În același timp, sportivii ruși tocmai au fost suspendați timp de patru ani pentru dopaj.
Considerăm cuvintele președintelui Putin ca o încercare de a acoperi aceste probleme. Liderul rus este conștient de faptul că acuzațiile sale nu au nicio legătură cu realitatea – și că în Polonia nu există monumente ale lui Hitler sau Stalin. Astfel de monumente au existat aici doar atunci când au fost ridicate de agresori și făptași – Al Treilea Reich și Rusia sovietică.
Poporul rus – cea mai mare victimă a lui Stalin, unul dintre cei mai cruzi criminali din istoria lumii – merită adevărul. Credem cu tărie că rușii sunt o națiune de oameni liberi – și că resping stalinismul, chiar și atunci când guvernul președintelui Putin încearcă să-l reabiliteze.

Nu poate exista un acord pentru transformarea făptaşilor în victime, a celor responsabili de crime cumplite în oameni nevinovați și în țări atacate. Împreună trebuie să conservăm adevărul – în memoria victimelor și pentru binele viitorului nostru comun.
 
Mateusz Morawiecki 
Prim-Ministrul Republicii Polone