După 1989, a fost o perioadă când ne-am uitat la România ca la o rudă mai săracă a noastră, a cărei transformare a mers mai rău decât la noi. Cu toate acestea, după un timp am început să o privim, cu curiozitate și fascinație, ca pe o țară ușor exotică, ce conține în ea diferite tradiții, fiindu-ne în același timp asemănătoare – spune Jakub Kornhauser, poet, eseist, expert și traducător de literatură română.

Karolina Rychter: Putem spune că literatura română este populară în Polonia?

Jakub Kornhauser: În primul rând ar trebui să fim conștienți de faptul că literatura română nu va fi niciodată la fel de populară precum literatura așa-ziselor limbi mari, cum ar fi engleza, franceza, spaniola sau germana. Ea poate „concura” cu literaturile din regiunea noastră, cu alte limbi mici. Și dacă e să mă refer tocmai la această concurență, nu a fost niciodată mai bine decât este acum. N-au fost publicate niciodată atât de multe cărți de autori români ca în ultima perioadă. Au fost ani, ce-i drept înainte de pandemie, când erau publicate douăzeci și ceva, chiar treizeci de astfel de cărți. Este foarte mult dacă stăm să ne gândim că în Polonia sunt mai puțin de zece traducători de literatură română.

Cum explicați fenomenul acesta?

Sunt mai multe aspecte care joacă un rol important aici. În primul rând sunt entuziaștii care și-ar da viața pentru România, care participă la diferite evenimente, schimburi și programe culturale internaționale și care înființează edituri doar pentru a putea publica literatură română, așa cum este editura Amaltea din Wrocław. În al doilea rând, în Polonia există un Institut Cultural Român foarte activ, care oferă oportunități de transfer intercultural, și asta e lucru mare. Mulți ani a fost condus de un om extraordinar, Sabra Daici, care a susținut inițiativele polono-române. România a fost invitat de onoare la Târgul de Carte de la Varșovia și, de mulți ani, cu mici pauze, participăm la Festivalul Culturii Române de la Cracovia. În al treilea rând, faptul că comunitatea de traducători de limbă română din Polonia este atât de mică este, paradoxal, un avantaj. Ne știm între noi, nu concurăm unii cu alții, doar ne susținem reciproc activitățile unul altuia. Suntem conștienți că jucăm la aceeași poartă. Cu toții avem ca țel promovarea culturii române, cu precădere a literaturii. Și dacă e să ne luăm după statisticile editoriale din ultimii peste zece ani, în Polonia au apărut mai multe cărți românești decât cărți în limba cehă, slovacă sau maghiară, deși numărul de traducători din acele limbi este semnificativ mai mare. Merită precizat și faptul că sub titulatura de literatură română se află și literatura moldovenească.

Pregătindu-mă pentru discuția noastră, am citit antologia de poezii a lui Dumitru Crudu, „Falsul Dimitrie”, pe care ați tradus-o împreună cu Joanna Kornaś-Warwas. Crudu este moldovean și scrie în română.

Da, majoritatea moldovenilor scriu în română. Româna este limba oficială în Moldova – exceptând Transnistria, o republică separatistă subordonată administrativ Republicii Moldova, deși în realitate ea se află în afara structurilor naționale, și exceptând și Găgăuzia, un teritoriu autonom cu populație ortodoxă de origine turcă. Influențele rusești sunt foarte puternice acolo. Istoric vorbind, Moldova a făcut parte din România, dar după 1989 și-a câștigat independența. Cu toate acestea, mulți moldoveni continuă să se considere români. Autorii care scriu în limba română, dar locuiesc în Moldova, cum este și cazul lui Crudu, sunt necăjiți, căci ar vrea ca cele două țări să se reunească. Și asta e greu de obținut pentru că o parte din populație sunt ruși sau oameni care vorbesc limba rusă. De altfel, există și o zonă unde până astăzi este folosit alfabetul chirilic pentru a scrie limba română, așadar o limbă romanică, ceea ce este absolut uluitor. În realitate însă, mulți autori originari din Moldova, dar care scriu în limba română, precum Tatiana Țîbuleac, tradusă în polonă de Kazimierz Jurczak și Dominik Małecki, se identifică cu România. În afară de asta, determinantă este limba. Acesta este și unul dintre motivele pentru care românii au o problemă cu laureata Nobel Herta Müller, care s-a născut în România și a locuit acolo mulți ani. Mulți dintre ei n-ar vrea să o considere româncă, ci mai degrabă ca pe o reprezentantă a minorității săsești, care scrie în germană. Cu toate acestea, farmecul premiului Nobel este atât de mare încât la un moment dat unii critici au început să o românizeze forțat pe Herta Müller, pentru că sună mai bine când spui că România a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură.

Să nu uităm că scriitorii de limba română nu au reușit asta până acum.

Așa este. Cu toate acestea, literatura română se mândrește de mulți ani cu diferite succese, deși a fost mai degrabă meritul autorilor care au plecat din țară și au făcut carieră scriind în alte limbi decât în română – în franceză, precum Emil Cioran sau Mircea Eliade, dar și în germană, precum Paul Celan, în fapt Paul Antschel.

Revenind la literatura română în Polonia, este greu de imaginat că s-ar putea face mai mult de-atât. Pe piața poloneză există o paletă chiar generoasă atât de romane românești, cât și de volume de poezie, eseuri, publicații științifice, biografii și tratate filozofice.

Am încercat să facem în așa fel încât aceste publicații să fie cât mai diverse. Unele dintre ei au primit distincții și premii importante. „Cartea șoaptelor” de Varujan Vosganian, tradusă de Joanna Kornaś-Warwas, a câștigat Premiul „Angelus” pentru Literatura Central Europeană la Wrocław. Volumul de poezie al Anei Blandiana, „Patria mea A4”, tradus de același traducător, a câștigat Premiul „Poetul European al Libertății” la Gdańsk. Pe lista scurtă a premiului Angelus am avut și cărți de Norman Manea, Lucian Dan Teodorovic și Filip Florian. În ediția de anul acesta se luptă pentru premiu două cărți moldovenești de Oleg Serebrian și Tatiana Țîbuleac.

Așadar, putem afirma că literatura română tradusă în polonă se bucură de aprecierea criticilor. La fel se întâmplă și cu cititorii?

Unele cărți, precum volumul tradus de Joanna Kornaś-Warwas „De ce este România altfel?” de Lucian Boia, unul dintre cei mai importanți istorici și eseiști contemporani din România, a avut o rată de vânzare absolut incredibilă. La întâlnirea cu autorul de la Varșovia, oamenii s-au călcat pe picioare. „Matei Brunul” de Lucian Dan Teodorovici, în traducerea Radosławei Janowska-Lascăr, a primit acum un deceniu Premiul Cititorilor „Natalia Gorbanevskaia” acordat cu ocazia premiului Angelus; un an mai târziu, l-a primit și „Cartea șoaptelor”. România chiar poate fi interesantă pentru polonezi. De ceva timp, după 1989, a fost o perioadă când ne-am uitat la România ca la o rudă mai săracă a noastră, a cărei transformare a mers mai rău decât la noi. Cu toate acestea, după un timp am început să o privim, cu curiozitate și fascinație, ca pe o țară ușor exotică, care în felul său unic conține în ea diferite tradiții, fiindu-ne totodată asemănătoare. Doar am avut graniță cu România până în 1939.

Ar putea această alteritate a României, despre care vorbește Lucian Boia, și totodată faptul că geografic este aproape de noi, să explice interesul nostru pentru literatura română?

Această natură paradoxală a României ne intrigă cu siguranță. Pentru că România conține în ea, în felul său unic, diferite influențe și tradiții. Limba este romanică, iar țara este ortodoxă. Tradiția Țării Românești, în care influențele turcești și grecești sunt foarte puternice, este legată de istoria ungurilor din Transilvania sau a sașilor și sârbilor din Banat. Ne dorim să aflăm mai multe despre acest mix cultural, astfel că cititorii interesați de România caută și literatura de ficțiune. Mai mult chiar, literatura română tradusă în polonă în ultimii ani ne oferă o privire de ansamblu asupra a ceea ce s-a scris în România în ultima sută de ani. Avem avangardiști traduși în polonă, inclusiv suprarealiști români din anii treizeci și patruzeci ai secolului al XX-lea. Și îi avem în versiunea scrisă, ca parte a seriei „Wunderkamera” a Institutului Mikołowski, pe care o editez. Mulțumită traducerilor Joannei Kornaś-Warwas și ale lui Tomasz Klimkowski, este acum prezent în Polonia și Max Blecher, un modernist din anii treizeci, numit Franz Kafka al României, considerat un maestru al prozei scurte de metaficțiune, de inspirație autobiografică. Cărțile sale se află pe lista celor mai importante cărți ale secolului al XX-lea în America și Franța. Opera sa este în mare parte literatură de „sanatoriu”. Blecher și-a trăit maturitatea în boală, astfel că și-a scris cărțile în diferite centre de tratament. La nivel mondial, există capodopere de acest gen, „Muntele Magic” fiind exemplul cel mai emblematic, dar aceste motive apar din ce în ce mai des și în literatura polonă, cum este cazul „Empuzionului” / „Empuzjon” Olgăi Tokarczuk. Atât Blecher, cât și suprarealiștii – Gellu Naum și Gherasim Luca – au reinventat limba română, iar traducerile cărților lor ne oferă posibilitatea de a observa cum afectează experimentele formale poloneza contemporană.

Literatura din perioada interbelică românească nu a însemnat, însă, doar avangardă.

Sigur că nu. Un loc important îl are aici monumentalul „Jurnal” al lui Mihail Sebastian, în traducerea lui Jerzy Kotliński, care ne arată cum a fost peste Dunăre și Dâmbovița în perioada de la mijlocul anilor treizeci până la ocupație, demistificând convingerile general acceptate despre această regiune. Sebastian, evreu român, a intrat într-un cerc de tineri intelectuali, din care făceau parte Eliade, Cioran, Eugène Ionesco, Constantin Noica, și a văzut cum la un moment dat aceștia s-au lăsat mușcați de ideologia fascistă. Când a izbucnit războiul, iar România a fost de partea greșită a conflictului, Sebastian a început să realizeze pe propria piele că această ideologie nu se rezumă doar la niște sloganuri radicale aruncate la întâlnirile cu prietenii. În însemnările sale găsim mărturii emoționante ale acestei dezamăgiri, pe care le-a împletit cu relatări din cotidianul „surogat” – din concerte, spectacole și seri sociale. Dar avem și multe traduceri de cărți mai târzii, îndeosebi din ultimele decenii. Am încercat în mod sistematic să apropiem literatura de după 1989. Mă refer aici, printre altele, la cărțile postmoderniste, cum este cazul romanelor lui Mircea Cărtărescu.

Este autorul care a fost menționat de mai multe ori printre candidații la Premiul Nobel pentru Literatură.

Da, Mircea Cărtărescu este un candidat „de fier” la Premiul Nobel și un scriitor foarte apreciat în țară și în Occident. La un moment dat a gustat și din celebritate, apărând la matinale și la emisiuni de gătit televizate. În afară de romanul inițiatic „Travesti”, în polonă nu avem cele mai importante cărți ale sale, inclusiv extravaganta trilogie „Orbitor”. Avem, în schimb, „Exuvii” al Simonei Popescu în traducerea Justynei Struzińska. Popescu și Cărtărescu sunt cei mai importanți reprezentanți ai postmodernismului onirico-magic românesc al anilor ’80 și ’90, care ar fi trebuit să domine literatura definitiv, dar a făcut loc realismului mizerabilist. Acest curent a avut ambiția de a prezenta o perioadă de răscruce: descriind transformarea economică și socială eșuate, a împletit imagini despre comunism cu viziunea lipsei de viitor. După aceea a apărut realismul, care există și acum – nu vom găsi aici niciun experiment formal, în schimb observăm un limbaj simplu care vorbește despre „aici și acum” și care de cele mai multe ori folosește rigorile filmului paradocumentar.

Schimbările în problemele abordate și modificările la nivel de formă au însemnat și un schimb al generațiilor de autori?

În România generațiile se schimbă o dată la zece ani. Într-adevăr, în ultima perioadă au apărut autori noi care vorbesc despre tineri și pentru tineri și care merită atenția criticilor. Aici s-ar încadra perfect cartea „Interior zero” a Laviniei Braniște, tradusă de Olga Bartosiewicz-Nikolaev, în care autoarea, adoptând  stilul rezervat al narațiunii vorbite, descrie dilemele locuitorilor Bucureștiului astăzi – problemele la locul de muncă și în viața amoroasă, dilemele în familie. Avem și autori care propun ceva complet neconvențional, cum este cazul lui Adrian Schiop. Prozator și sociolog, el a scris romanul „Soldații. Poveste din Ferentari”, tradus tot de Olga Bartosiewicz-Nikolaev. Romanul este scris într-o română colocvială vorbită, pe alocuri chiar vulgară, și spune povestea vieții de zi cu zi a minorităților LGBT+ și rrome din București. Pentru munca extrordinară pe care a depus-o, traducătoarea a primit premiul „Literatura în lume” la categoria „Noi apariții”.

După 1989, scriitorii din țările Europei Centrale și de Est s-au legat foarte des de perioada comunistă, construind romane rezumative sau amintindu-și cu nostalgie de copilărie. Literatura română se remarcă în vreun fel în acest context?

Nu neapărat. Avem o serie întreagă de romane, inclusiv cele traduse în polonă, care încearcă să înfrunte comunismul în diverse moduri. Autori precum Filip Florian, Cristian Teodorescu și Dan Lungu, dar și scriitoarele din generațiile anterioare, precum Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu și Nora Iuga, se leagă de experiențele celor care au supraviețuit comunismului și care acum, dezamăgiți de primii ani ai transformării, își amintesc de el cu nostalgie. Acest dor este de înțeles – se vede mai ales în viziunile copilăriei idilice – dar este și absurd, având în vedere teribila sărăcie, foametea și strămutările în masă ordonate de Ceaușescu în anii ’80, în urma cărora mulți și-au pierdut nu doar bunurile, ci și viața. Această continuă socoteală cu comunismul este vizibilă nu numai în literatura română, ci și în cinema. Noul val al cinematografiei românești face referire în mare măsură la ultimii ani ai regimului Ceaușescu. „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile” de Cristian Mungiu, „Moartea domnului Lăzărescu” de Cristi Puiu, „A fost sau n-a fost?” de Corneliu Porumboiu și multe alte filme care au avut o carieră răvășitoare în Occident au făcut referire directă la aceste realități. Revenind la literatură și la diversitatea ei de stiluri, merită menționat aici și prozatorul și poetul Dan Coman, autorul prozei poetice „Parohia”, a cărei acțiune se desfășoară într-o parohie ortodoxă. Sensibilitatea ei interioară ar putea fi comparată, de exemplu, cu romanul „Lacom” / „Łakome” al Małgorzatei Lebda. Avem și scriitori români care au făcut carieră în Occident scriind în limba română. Cei mai cunoscuţi doi autori din diaspora sunt Norman Manea şi Matei Vişniec. Să nu uităm de filozofia românească, tradusă în polonă, inclusiv de gânditorii mai puţin cunoscuţi la noi, precum elevii lui Constantin Noica, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.

Aș vrea să întreb și despre suprarealismul românesc, de care vă ocupați. Ce îl face să fie atât de special? În literatura polonă pare că nu are un echivalent.

În Polonia suprarealismul a avut anumite efecte în sfera artelor vizuale, și le are și astăzi. Operele lui Jakub Julian Ziółkowski sunt un bun exemplu aici. Când vine vorba de literatură însă, situația este mai puțin impresionantă. În Polonia nu a existat nicio grupare instituțională suprarealistă. Dar nu suntem o excepție aici, pentru că în multe țări europene nu a existat o astfel de grupare. Și chiar dacă au existat, au fost neînsemnate. Practic, avangarda poate fi de natură constructivistă, cum este în Polonia, Germania, Slovenia sau Anglia, sau dadaist-suprarealistă, adică anticonstructivistă, ca în România și în mare măsură în Cehia și în Serbia. Și din moment ce avangarda poloneză s-a aflat multă vreme sub semnul lui Tadeusz Peiper, care avea viziuni extrem de constructiviste, suprarealismul nu a prezentat interes pentru ea. Putem vorbi așadar doar de elemente suprarealiste singulare care au apărut în lucrările anumitor autori, dar asta mai degrabă după Al Doilea Război Mondial, nu mai devreme. Sau poate suprarealismul avant la lettre din operele lui Stanisław Witkiewicz sau Aleksander Wat. Nu au existat artiști care să se identifice într-o mare măsură cu suprarealismul, să urmeze tipare suprarealiste și să încerce să le folosească în creațiile lor. Prin urmare, este cu atât mai interesant pentru cititorii polonezi să vadă cum poate arăta un text poetic sau în proză, scris într-o manieră absolut liberă, în care asocierile pot proveni din domenii cu totul diferite. Ce se poate face cu limbajul, cu narațiunea. Cum putem combina mai multe genuri, cum putem introduce în text lucruri la care nu am visat niciodată sau pe care tocmai ce le-am visat.

Și tocmai asta au prezentat suprarealiștii români?

Da, chiar și pe harta internațională a suprarealismului ca mișcare, suprarealismul românesc s-ar afla în fruntea clasamentului la calitatea literară a textelor. Cred că dacă suprarealismul francez s-a remarcat în scrierea de manifeste, despre suprarealismul românesc se va aminti ca fiind acel curent care a modelat creatori literari remarcabili: poeți, prozatori și dramaturgi care au făcut ceva cu adevărat unic în literatură. Cărți ale celor doi lideri ai suprarealismului românesc, Gherasim Luca și Gellu Naum, am publicat în polonă în cadrul seriei „Wunderkamera”. Merită menționat și faptul că Gellu Naum, asociat de-a lungul vieții cu suprarealismul, numit ultimul suprarealist din lume, a fost și candidatul României la Premiul Nobel pentru Literatură. Iar Premiul Nobel nu este un premiu care se acordă așa ușor creatorilor de avangardă. Dovadă că Naum a fost foarte apreciat de români și că literatura suprarealistă a intrat în mainstreamul literar în România, de altfel ca și în Franța. Nu fără motiv Bucureștiul a fost numit „Micul Paris”, iar franceza era predată în școli înainte de război aproape ca o a doua limbă maternă. A fost un fel de punte culturală. La un moment dat, românii au dat tonul avangardei nu numai în propria lor țară, ci și după ce s-au mutat în Franța, unde au ajuns printre liderii revoluției artistice de acolo. De asemenea, merită subliniat faptul că în literatura română au existat și autori de origine evreiască, maghiară, bulgară, sârbă și germană. În Polonia nu este atât de vizibilă diversitatea în literatură. Sigur că îi apreciem pe autorii care merg dincolo de acest clișeu, precum Zuzanna Ginczanka sau Bruno Schulz, dar acestea sunt doar niște exemple minuscule. În literatura română există referiri la diferite tradiții, ceea ce o face să fie atât de atractivă.

Jakub Kornhauser (1984) – poet, eseist, traducător, editor, savant literar, filolog român. Cofondator al Centrului de Cercetare a Avangardei din cadrul Facultății de Limba Polonă a Universității Jagiellone din Cracovia, asistent universitar la Facultatea de Filologie a Universității Jagiellone. A publicat șapte cărți de poezie, cea mai recentă fiind „In amplexu” (2022). Autor și editor al mai multor monografii științifice, ultima dintre ele fiind „Peisaje periculoase. Suprarealism și după suprarealism” / „Niebezpieczne krajobrazy. Surrealizm i po surrealizmie” (2022), precum și al multor cărți de eseuri, cea mai recentă fiind „Finișuri în zbor” / „Lotne finisze” (2023). A editat numeroase antologii și studii, cel mai recent fiind volumul „Dacă această poezie ar fi o cutie de chibrituri. Obiectivitatea în poezia poloneză” / „Żeby ten wiersz był pudełkiem zapałek. Obiektywizm w polskiej poezji” (2023). Traduce din franceză, română și sârbă, a tradus, printre altele, cărți de Dumitru Crudu, Gherasim Luca, Henri Michaux, Gellu Naum, Miroljub Todorovic, cel mai recent volumul „Cobalt” de Claudiu Komartin (2022). Redactor-șef a cinci serii de publicații, redactor-șef adjunct al revistei științifice „Romanica Cracoviensia”. Laureat al Premiului „Wisława Szymborska” (2016) pentru volumul „Fabrica de drojdie” / „Drożdżownia”, Premiul pentru semnificație (2021) și distincții în cadrul Premiului Magellan (2021) pentru volumul „Premii montane de cea mai înaltă categorie” / „Premie górskie najwyższej kategorii”, Premiul „Cracovia, Orașul Literaturii UNESCO” (2021, 2023); nominalizat la multe alte premii (Premiul literar acordat de orașul Gdynia, Premiul „Wisława Szymborska” – de două ori, Poetul european al libertății, Premiul Orpheus). Din 2016 este membru al juriului Concursului de poezie tânără al Festivalului Miłosz din Cracovia, iar din 2024 face parte din juriul Premiului literar Gdynia. Locuiește în Cracovia.

Autor: Karolina Rychter , Traducerea: Mirela Lazăr